|
Standardul MPEG-4 a fost introdus în anul 1998. Acesta conţine întreg standardul de codificare audio şi video, împreună cu elementele de codare existente în cadrul standardelor MPEG-1 şi MPEG-2.
|
|
La standard au fost adăugate noi caracteristici, de exemplu suportul VRML pentru rendering 3D (standardul care defineşte grafica tridimensională – 3D, grafică interactivă vectorială şi este dedicat pentru paginile de Internet), fişiere orientate pe obiect, cu obiecte de tip audio, video şi VRML, deservirea tehnologiei DRM (sistem de securitate bazat pe mecanisme criptografice, folosite şi la protecţia drepturilor de autor).
|
|
Elementele care nu au fost implementate în codecul MPEG-4 depind de deciziile individuale ale programatorilor, iar totalul aplicaţiilor disponibile se defineşte prin intermediul profilurilor şi nivelurilor definite în cadrul standardului ISO/IEC.
|
|
În cadrul standardului MPEG-4 se diferenţiază fluxul datelor de bază, care sunt rezultatul algoritmelor de codare. Aceste fluxuri sunt transmise sau stocate separat şi asigură posibilitatea de listare adecvată pe sistemul utilizatorului final, pentru a vizualiza prezentarea multimedia în original. Descrierea relaţiilor între elementele audiovizuale este definită în cele două nivele principale. Primul nivel – BIFS (Binary Format Scenes), defineşte ansamblul temporar şi spaţial al scenelor, datorită căruia este posibilă interacţionarea cu obiectele din scenă. Cel de-al doilea nivel – ODs (Object Descriptors), prezintă relaţia dintre fluxurile de bază, care se referă la obiectele ODs şi transmit informaţii adiţionale, de exemplu adrese URL, care sunt indispensabile pentru a accesa fluxul de bază.
|
|
Standardul MPEG-4 pentru profilurile „Visual” permite codarea hibrid a secvenţelor naturale video împreună cu imaginile virtuale recepţionate datorită softului informatic. O astfel de soluţie permite – de exemplu – amplasarea unei persoane într-un studio virtual (realitatea virtuală).
|
|
MPEG-4 deserveşte fluxurile în intervalul 5 kbit/s – 1 Gbit/s, în format progresiv şi cu întreţesere. Standardul poate fi utilizat la rezoluţii de la sub-QCIF (88×72 px) până la UHD 4k (4096×2304 px).
|
|
Algoritmii de compresie sunt foarte eficienţi pentru codificarea compactă a texturii la calitate optimă, cu un raport sporit de compresie. Codarea pe baza conţinutului imaginii permite decodare separată a obiectelor selectate în mod aleator în secvenţele video.
|
|
Modificarea contextului este posibilă datorită funcţiilor adiţionale, cum ar fi: schimbarea, transformarea textului, a texturi sau a imaginii. Scalabilitatea de codificare permite o varietate de posibilităţi de generare a fluxurilor de biţi pentru texturile sau secvenţele video.
|
|
Codificarea MPEG-4 permite adaptarea elastică la erorile care apar, datorită funcţionării algoritmilor de compresie a imaginii video în medii cu predispoziţie la erori, precum şi a instrumentelor speciale pentru secvenţele video de calitate redusă (sub 64 kb/s), care sunt utilizate când standardul trebuie menţinut în ciuda parametrilor de transferi reduşi.
|
|
MPEG-4 include mai multe instrumente pentru codarea audio-video. Acestea se împart în subgrupe cu utilizări variate. Subgrupele sunt denumite „profiluri” şi au diferite limite şi funcţii de codare. Pentru fiecare profil sunt prevăzute diferite niveluri de utilizare. Combinaţia de profiluri şi nivele cel mai des utilizată este ‘Main Profile @ Main Level’.
|
|
Noile variante sunt întotdeauna compatibile cu cele anterioare. De asemenea, acestea adaugă noi profiluri, dar nu le modifică pe cele existente. Acest lucru este foarte important, deoarece noile sisteme sunt compatibile cu cele mai vechi.
|